despre Gnosticism

Gnosticismul (Gr. gnōsis, cunoaştere, Sanscrit. gnana) se referă la diverse idei sau curente religioase sincretice, constând in variate sisteme de credinţe, generalizat unite în învăţătura că oamenii sunt suflete divine închise într-o lume materială, creată de un Dumnezeu imperfect, Demiurgul, care este frecvent identificat cu Dumnezeul lui Avram.

Demiurgul poate fi descris ca o încorporare a răului, sau în alte instanţe la fel de Imperfect şi binevoitor atât cât insuficienţa lui permite. Acest Demiurg există alături de altă Fiinţă Supremă îndepărtată si icognoscibilă ce încorporează binele. Pentru a se elibera de lumea inferioară materială, este nevoie de gnostic, sau cunoastere ezoterica spirituală disponibilă prin experienţă directă sau cunoaştere (gnostic) a acestui incognoscibil Dumnezeu. Printre sectele gnosticismului, totuşi, numai pneumatici sau spiritualii obţin gnoză, materialiştii, deşi oameni, sunt condamnaţi. Iisus din Nazaret este identificat de unele secte gnostice ca o încorporare a Fiinţei Supreme ce s-a încarnat pentru a aduce cunoaşterea pe pământ. În altele (de ex. Nazarenienii şi Mandeenii) El este considerat un “mšiha kdaba” (Messia fals) ce a distorsionat învăţăturile încredinţate de Ioan Botezătorul.

Pe când înainte Gnosticismul era considerat majoritar o corupţie a Creştinismului, acum este clar ca urme ale sistemelor gnostice pot fi distinse cateva secole înainte de Era Creştină. Gnosticismul a fost interzis încă din primul secol, astfel l-a precedat pe Iisus Hristos. Alături de Gnosticismul Mediteraneean şi Orientului Mijlociu înainte si după secolele al doilea şi al treilea, Gnosticismul devenea o erezie dualistică credinţei Iudaice, Creştinismului şi filozofiei Helenice în zonele controlate de Imperiul Roman, şi Imperiul Persan. Conversia la Islam şi Cruciada Albigensiană (1209-1229) a redus drastic numărul gnosticilor din toată perioada Evului Mediu, deşi câteva comunitaţi izolate continuă să existe până în prezent. Ideile gnostice deveneau influente în filozofiile unor variate mişcări ezoterice şi mistice spre sfărşitul secolelor 19 şi 20 în Europa şi America de Nord, incluzând pe unele care în mod explicit se identifică ca o renaştere sau chiar continuări ale grupurilor gnostice timpurii.

Unul din punctele centrale ale gnosticismului este problema răului: de ce există răul în Univers, dacă Dumnezeu este binele absolut? Răspunsul trebuia găsit prin înlăturarea confuziei dintre autorul lucrurilor rele şi autorul lucrurilor bune din univers. Cei doi „autori” sunt Dumnezeul cunoscut evreilor şi creştinilor (crud şi răzbunător) şi, respectiv, Dumnezeul necunoscut până acum, inaccesibil, deci Străin (care nu intervine în treburile de pe pământ). Profeţii Bibliei au fost toţi inspiraţi de un Dumnezeu care anunţa numai catastrofe, deci de „Dumnezeul rău”. Gnosticii căutau pe Dumnezeul absolut, inefabil, inaccesibil, pe acel „Străin” din vârful ierarhiei tuturor dumnezeilor oricărei religii existente. Există aşadar o ierarhie cerească ce include toate fiinţele spirituale şi toate identităţile divine, toţi „Dumnezeii” în care cred reprezentanţii religiilor existente. Structura acestei ierarhii era imaginată diferit de fiecare maestru sau sectă gnostică, fiind dificil de descris într-un mod sintetic.

Sistemul doctrinar gnostic are particularităţi importante care-l diferenţiază net de creştinism, din multe puncte de vedere. De aceea, ei pot fi consideraţi eretici numai dintr-un punct de vedere, anume prin perspectiva polemicii dusă din interior (atâta cât se poate afirma acest lucru ) cu creştinismul. Pe de altă parte, ei aveau un sistem de gândire care mai degrabă a rivalizat cu creştinismul, motiv pentru care ei pot fi consideraţi reprezentanţi ai unui curent independent . Mai trebuie spus şi că doctrinele gnostice se dezvoltă în acelaşi context cu platonismul mediu, apelând la surse compatibile şi rivalizând adesea. Gânditorii la care creştinii se raportau cu apelativul „eretici” puteau include la fel de bine platonicieni (în sensul platonismului mediu şi chiar neoplatonismului) sau gnostici, fără ca cele două curente să se confunde.

Miezul filosofiilor neoplatonice stătea pe doctrina emanaţiei(indiferent de particularităţile acesteia, de la Plotin la Proclus, de pildă), în vreme ce gnosticii trebuie reperaţi prin cosmologia lor dualistă. Cu toate acestea, sistemele gnostice conţin elemente emanaţioniste şi chiar par uneori mai platonice decât celelalte prin ipostazierea la nivel inteligibil a unui număr aparent excesiv de entităţi şi niveluri. Ceea ce îi apropie este şi soteriologia: ambele sisteme mizau pe rolul cunoaşterii (iniţierii) în salvarea sufletului. Totuşi, dacă neoplatonicii se legitimau explicit prin tradiţia platoniciană, asumându-şi o identitate elenă, gnosticii îşi asumau o cuprindere mai largă, considerându-se posesorii unei învăţături universale, capabilă să includă toate celelalte religii.

Ca fenomen istoric, Gnosticismul a luat sfârşit în secolul al V-lea, odată cu victoria creştinismului în Imperiul Roman. În paralel se dezvoltase însă Maniheismul, care a supravieţuit mult timp, fie ca atare (în secolul al XI-lea, de exemplu, mai existau biserici maniheiste în Turkestan), fie sub forma unor reluări cum ar fi bogumilismul. Astazi gnosticismul antic este inclus in religii sau doctrine religioase Islamice si a ramas intr-un stadiu destul de original in Biserica Mandeana.