SOCIETĂŢILE SECRETE ŞI INIŢIAŢII .

Inceputurile instituţiilor omeneşti

Daca facem abstracţie de familie, considerata anterioara oricăror formaţiuni sociale propriu-zise, care ar fi cea mai veche forma de asociere permanenta a oamenilor? După datele etnografiei, cercetatorii răspund ca este vorba despre gruparea bărbaţilor adulţi în societăţi secrete. Cei care au preluat asupra lor interesele comune, ale tribului au avut tendinţa fireasca de-a se aduna pentru a discuta si a lua împreuna hotărâri, având grija sa se reunească departe de femei, copii si străini. Ei au interzis accesul în locurile lor de adunare persoanelor cărora nu le recunoşteau dreptul de a participa si cu timpul, aceste întruniri au dobândit un caracter sacru, ca şi in incinta în care se desfăşurau. Vedem aici originea Templului, locul de unde profanii sunt excluşi (pro fanum: în faţa templului).

Exigenţele pentru a fi admis în acest spaţiu sacru, a carui spionare sau violare aducea nenorocire, erau foarte diferite. Erau primiti adolescenţi la împlinirea vârstei bărbăţiei, dar erau şi cazuri în care li se cerea sa treacă probe de rezistenţa fizica ori sa facă dovada capacităţilor intelectuale.

Este cert insa ca, la omul primitiv, nu era eveniment mai important in viaţa decât admiterea tânărului în societatea bărbaţilor maturi, fiindu-i dedicate, ca şi în zilele noastre, ceremonii, serbări si petreceri.

Pentru omul arhaic, acesta nu era singurul prilej de a sărbători din plin. Sărbătorile anuale în cinstea tinerilor ajunşi la vârsta pubertăţii constituie un obicei răspândit în intreaga lume. Prima co­muniune la creştini îşi are originile în rituri străvechi. Tot astfel, marea majoritate a practicilor religioase din diferitele culte îşi are rădăcinile în ritualurile vracilor din preistorie.

Ei nu trebuie priviţi cu dispreţ, căci erau aleşi dintre bătrânii cu cea mai bogata experienţa de viaţă, care dăduseră dovada de cum­pătare, prudenţă şi isteţime în adunările bărbaţilor maturi. Prea slă­biţi trupeşte pentru a mai participa la expediţii războinice, aceşti bătrâni cu spirit încă viguros s-au priceput sa îşi asigure, faţă de ceilalţi, un puternic ascendent, cum au avut, de pilda, druizii ori alţi preoţi tribali. Etimologic vorbind, „preot" provine din presbyter, a cărui rădăcină este un cuvânt elin care înseamnă bătrân.

Arta Sacerdotala şi Arta Regala

Cine se aseamănă, se adună. Potrivirea caracterelor, a gusturilor, a intereselor, a ocupaţiilor, a drepturilor şi a îndatoririlor favori­zează formarea de grupuri. Bătrânii cu reputaţie de înţelepţi, dar fizic neputincioşi au fost determinaţi să se adune aparte şi să se întâl­nească în afara adunării bărbaţilor în putere, unde domina elementul războinic. Puţini la număr, bătrânii preferau sa-şi ţină întrevederile în liniştea nopţii, retraşi în vreun adăpost izolat.

Şi, cum prestigiul şi influenţa lor depindeau de renumele do­bândit prin înţelepciune, ei erau interesaţi sa înveţe unul de la altul, sa-şi împărtăşească rodul experienţei şi meditaţiei lor. Au devenii astfel depozitarii tradiţiilor tribului. Dintre ei au apărut povestitori pricepuţi sa-şi încânte auditoriul prin relatări tot mai bogate în lini baj figurat despre isprăvile zeilor şi eroilor. Erau, de asemenea, şi rapsozi, cântăreţi plini de har, care subjugau imaginaţia tuturor. Şi mai existau ghicitori, care prevesteau viitorul şi aveau leac pentru toate relele.

Supleţea gândirii acestor bătrâni, neajutoraţi doar din punct de vedere fizic, a ajuns, cu vremea, să fie mai importanta pentru colec­tivitate decât energia fara frâu a celor mai robuşti. Folosindu-se de eresurile pe care ei înşişi le-au răspândit, plăpânzii cugetători s-au facut temuţi şi veneraţi de mulţimi. Războinici cutezători se încli­nau in faţa lor, mergând pânâ la a renunţa de bunăvoie la viaţa daca aceşti reprezentanţi ai zeilor le-o cereau. Aşa a triumfat puterea spiriuială, care n-a făcut decât să abuzeze de propriul absolutism.

Ea trebuie totuşi considerată un factor de prim ordin al progre­sului omenirii. Numai cu mijloace proprii, puterea spirituala a fost prima care a domolit brutalitatea instinctelor. A ştiut sa folosească plăsmuirile imaginaţiei pentru a pune stăpânire asupra spiritelor needucate. Astfel a apărut Arta Sacerdotală, care a dominat dintotdeauna conducerea societăţii.

Sa nu ne grăbim să o blamam înainte de-a o fi înţeles. In cele Omeneşti, binele şi răul se întrepătrund: trebuie sa ştii a le deosebi fără de părtinire. Numai iniţiatul care a ştiut să culeagă fructul oprit poate deosebi ce e bine şi ce e rau în orişice. Psihologia preotuluivraci pri­mitiv nu constă doar în subterfugii ale unei viclenii ambiţioase sau în pornirea egoistă de a profita de naivitatea altuia: se cuvine să vedem in acest sacerdot pe înaintaşul filosofilor şi savanţilor de azi.

Pentru a-şi apăra reputaţia de om înţelept, el trebuia sa ofere ex­plicaţii privind producerea fenomenelor naturale. Astfel că sacer­dotul înjgheba în graba o cosmogonie, punând totul pe seama unor fiinţe invizibile, bune sau rele, după chipul şi asemănarea omului. Generaţii la rând şi-au întipărit aceste explicaţii rudimentare din care in Antichitatea timpurie s-a cristalizat treptat întreaga cunoaştere.

Deşi rod al imaginaţiei, aceasta cunoaştere nu este de neglijat. Ea a fost transpusa în mituri, simboluri, alegorii şi intr-o mulţime de superstiţii care se impun atenţiei cu atât mai mult cu cât par mai ii surde. Combătute fâra încetare de biserici şi de raţionalisme, ele au reuşit totuşi sa răzbată prin veacuri. Tenacitatea supravieţuirii lor nu se poate explica decât prin miezul de adevăr pe care îl poarta ascuns intre atâtea impurităţi aşa cum o perla s-ar găsi îngropata intr-un maldăr de zdrenţe murdare. Rolul francmasonului este sa o descopere fâra a se lăsa descurajat de gândul ca perla va ajunge la îndemâna profanilor.

Deşi inteligenţa omului trebuie respectată încă de la vârsta primului gângurit, sa nu uitam ca spiritele subtile înclină să ia în derâ dere pe cei naivi. Nevinovăţia copilărească a populaţiilor primitive avea sa stimuleze ingeniozitatea vrăjitorilor. In faţa mulţimilor supuse şi atât de influenţabile, ei şi-au atribuit misterioase puteri. Prin ceremonii ciudate, sacrificii şi incantaţii au pretins că-i pot îndu­pleca pe zei şi pe demoni, că pot hotărî soarta bună sau rea şi ca pol îndeplini toate dorinţele. S-a răspândit astfel credinţa ca magia da rezultate, tradiţie care s-a păstrat pană în zilele noastre, de vreme ce ea continua sa fie practicata, de la clerul celor mai vanitoase religii, până la cei din urma idolatri africani.

De altfel, mulţi dintre cei care exploatează superstiţiile le cad ei înşişi victima. Ajung să se creadă înzestraţi cu puteri supranaturale transmise pe cale magică şi, de aceea, slujesc cu buna-credinţa; ei primesc plată pentru serviciile lor, fiindcă prima misiune a Artei Sacerdotale a fost dintotdeauna aceea de a-şi hrăni adepţii.

Intotdeauna puţini la număr, reprezentanţii puterii spirituale erau conştienţi de avantajele unei strânse alianţe cu cei care deţineau puterea materiala. Acest compromis exista de când lumea; exista deja în momentul întemeierii celor mai vechi dinastii. Nu este oare în natura lucrurilor ca, un trib care, deşi mai puternic, şi-a însuşit mai puţin decât tribul vecin, să ia decizia de a-1 jefui pe celalalt? La conducerea atacului trebuia ales un războinic capabil. Şi, daca toate decurgeau după dorinţă, era puţin probabil ca şeful militar învingă­tor să fie silit sa abandoneze autoritatea ce i-a fost încredinţată ini­ţial pe termen limitat. Necesitatea de a apăra bunurile dobândite prin jaf a creat nevoia de a avea o conducere permanenta. Vrăjitorii au fost primii care au înţeles acest lucru. După ce şi-au atras de par­tea lor opinia publica, aceşti mijlocitori ai divinităţii au intervenit în forţă pentru a fi ei cei care, într-o forma sau alta, le transferau monarhilor o origine divină, acordându-le binecuvântarea preo­ţeasca. Şi, dintr-o dată, tribul învingător căpăta o conducere stabila, legitima şi regulară.

Procesul se generalizează, preoţi şi regi domnesc asupra popoa­relor. Aceasta rânduială nu e neapărat spre râul mulţimilor, când interesul conducătorilor e sa-şi facă bine datoria, adică sâ exercite actul de guvernare cât mai înţelept cu putinţa. Au fost şi regi drepţi si preoţi cinstiţi care au colaborat la fericirea mulţimilor pe care şi le luaseră în grija. E dovedit ca, în Egipt şi in Caldeea, se făcea cu deosebita îngrijire educaţia celor chemaţi să conducă lumea spiritu­ala sau materială. în şcoli se învăţa o Artă Sacerdotală rafinată, a carei menire era sa formeze preoţi şi o Artă Regala în care erau pre­ţuiţi viitorii regi.

Mai târziu, aceasta pregătire superioara ţintind cea mai înaltă perfecţionare intelectuală şi morala a indivizilor a devenit accesi­bila tuturor celor care se dovedeau demni de ea, astfel că, în timpul Antichităţii clasice, s-au constituit numeroase centre de iniţiere, unde misterele au fost revelate unei elite atent selecţionate.

Măiestria ca ideal

Arta Regala continua să fie predata şi in zilele noastre. Invăluita in simboluri, nici măcar prezenţa ei nu este întotdeauna uşor de ghicit. Masonii din veacul al XVII-lea se puteau proclama pe drept cu­vânt adepţi ai Artei Regale, deoarece monarhii arătaseră demult interes pentru opera corporaţiilor de constructori, acordându-le, in Evul Mediu, privilegii pentru ridicarea de edificii sacre pe tot cu­prinsul creştinătăţii. în epoca modernă, masoneria a lăsat deoparte piatra şi mortarul pentru a se consacra unei construcţii morale şi in­telectuale. Arta Regala a devenit sinonima cu Marea Artă sau Arta prin excelenţă. De fapt, nu este oare regina printre Arte această Arta Supremă după care omenirea în ansamblu trebuie construita şi fiecare individ trebuie perfecţionat pentru a ocupa locul ce i-a fost menit în uriaşul edificiu?

E vremea sa i se restituie Artei, noţiune moştenită din tradiţie, sensul său de la începuturi iar masoneria nu trebuie sa mai ascundă faptul câ misiunea ei este să îşi pregătească adepţii pentru a deveni adevăraţi regi în statul modern unde cetăţeanul este rege.

 Acest suveran trebuie sa aibă, înainte de toate, conştiinţa poziţiei sale, să nu recunoască mai presus de sine nici o putere în faţa căreia sa se umilească pentru a-i cere favoruri. Lucrul public (Res publica: Republică) este lucrul său, proprietatea de care se face răspunzător. El nu tolerează nici un abuz asupra acestui bun al sau şi se vereşte sa ia parte la orice act care aduce atingere interesului general.

In acest spirit trebuie învăţaţi republicanii Arta Regala; fara sa primească educaţie de regi, suveranitatea nu le va fi de nici un folos! Ea va rămâne o amăgire până in ziua în care cetăţenii vor înţelege ca regalitatea colectiva este privilegiul lor inalienabil şi trebuie să-1 exercite. Dacă nu reuşesc să se ridice deasupra moralei de sclav, nici o libertate oferită de alţii prin decret nu le va schimba esenţial soarta. Sub eticheta cea mai democratică, ei vor continua să îndure jugul de care nu au avut puterea să se scuture. Răsturna­rea unui tron nu conferă libertatea o dată pentru totdeauna. Aceasta cere să fie permanent cucerita de cei care pretind că o merita. Sa nu ne culcam pe laurii strămoşilor noştri care au cucerit Bastilia: nu, vom fi niciodată liberi dacă nu vom şti mereu sa sacrificam, fie­care, propriile ambiţii meschine pentru binele general. Vom trai in orice regim sub dominaţia preoţilor şi a regilor dacă nu vom sti sa fim noi înşine preoţi şi regi!

Iar eliberarea aceasta cere să nu distrugi înainte de a avea сu ce înlocui.

Nu în zadar este îndemnat iniţialul să devină propriul său rege si preot. El va putea fi rege când va domni asupra lui însuşi, atunci când înlauntrul său, ceea ce are nobil va domina ceea ce este inferior. Nu­mai aceasta stăpânire de sine îi poate conferi demnitatea regala, caracteristicâ a cetăţeanului apărător al suveranităţii naţiunii sale.

Pe de alta parte, nimeni nu trebuie sa abuzeze de aspiraţiile ce­tăţeanului suveran. Acesta se va iniţia, prin urmare, în misterele Artei Sacerdotale pentru a nu fi înşelat nici de reprezentantul lui Dumnezeu, care-i promite fericirea într-o alta lume, nici de politi­cianul şarlatan care pretinde că deţine remediul universal care vindeca toate relele societăţii.

Insuşirile de adevărat maestru îl ţin la adăpost pe iniţiat de toate înşelăciunile, dar ele nu se dobândesc decât prin lupta perseverenta împotriva tuturor slăbiciunilor minţii şi ale caracterului.

Misiunea iniţiaţilor

Pretutindeni şi dintotdeauna s-au găsit cugete loiale care sa as­pire la adevăr, la binele semenului şi la înlăturarea relelor de care oamenii suferă datorita propriilor greşeli. Aceşti înţelepţi au creat uneori şcoli şi au format discipoli. Făcând din viaţa lor austera un exemplu, ei nu s-au temut sa critice public nedreptăţile vremii. Din prudenţa, pentru a nu-şi atrage persecuţii, reformatorii au fost nevo­iti sa devină mai discreţi şi, decât sa renunţe la planurile lor gene­roase, au preferat sa se învăluie in mister. Aşa au apărut numeroase asociaţii mai muli sau mai puţin secrete şi independente unele de altele, dar pătrunse de acelaşi spirit de dreptate şi iubire de oameni.

In aceasia privinţă, francmasoneria actuală moşteneşte incontestabil cele mai nobile tradiţii. Ea lucrează la progresul omului cu toata convingerea ca este un factor de emancipare. Fără a fi tributară nici unei şcoli şi fara a lua partea vreunui sistem, ea caută în modul cel mai independent Lumina care eliberează omul din orice sclavie.

Masonii ştiu că popoarele nu pot rămâne la nesfârşit la vârsta copilăriei şi, observând cursul evoluţiei lor, îl favorizează, lucrând ptretutindeni pentru ridicarea nivelului intelectual şi moral. Din ne­fericire, exista însă şi grupări care conspira în sens contrar. Con­vinse ca popoarele vor să rămână sub tutela, aceste coaliţii încearcă sa întârzie mersul firesc al lucrurilor şi să pună piedici progresului.

Devine, astfel, inevitabilă confruntarea dintre constructorii vii­torului şi nostalgicii unui trecui care le aduce beneficii. Aruncând in luptă toate resursele, oameni de cele mai diverse categorii se în­rolează fie într-o tabără, fie in cealaltă.

In toată aceasta încleştare, iniţiaţii se disting prin aversiunea faţă de violenţa. Nu ei sunt aceia care pun la cale revoluţiile sângeroase, care ridică gloatele stârnindu-le instinctele. Călăuziţi de o experienţă de veacuri, iniţiaţii merg pe o cale paşnica, dar sigura. Dintre ei se ridica voci care aduc aminte preoţimii ignorante şi regalităţii dege­nerate originile umile ale trufaşei lor puteri. Filosofii au tot dreptul sa râdă pe faţă când descendentul căpeteniei de tâlhari de odinioară se laudă ca e unsul lui Dumnezeu. Nici spiritele sarcastice nu au de ce să se înfrâneze când îşi cheltuie verva pe seama unui papa con­damnat să nu poată greşi niciodată şi a cărui suveranitate spirituală işi are adevărata origine în autoritatea îndoielnica a vreunui staroste de vrăjitori din preistorie.

Martori la aşa pozne de copii teribili, iniţialii se feresc să pro­ducă răsturnări prea bruşte şi se mulţumesc, mai totdeauna, sa zâmbească în faţa deşertăciunilor firii omeneşti. Cu temerea de-a nu-şi lua semenii prin surprindere răspândind adevăruri incendi­are, masonii recurg la discreţie ca la o forţa de temut. Cât încă na venit timpul1, iniţiaţii păstrează tăcere, acumulează noţiuni recu­noscute ca adevărate şi aşteaptă să se pârguiasca înainte de-a le restitui lumii.

Masonii mai au şi imensul avantaj de-a nu aluneca spre utopie: ei ştiu ca fericirea comunităţilor nu poate fi decât rezultatul trans­formării indivizilor. Sănătatea corpului social depinde de starea ce­lulelor sale. Nu schimbarea de regim politic ori social e cea mai importanta. Doar pietrele tăiate după echer sunt cele care asigura trăinicia edificiului social. Ca dovada ca arta de a construi i-a inspi­rat pe francmasoni şi după ce au renunţat la arhitectura, ei au conti­nuat sa prelucreze la fel un material nou pentru o noua construcţie: cioplesc în ei înşişi omeneasca piatră bruta, apoi o şlefuiesc cu grija pentru a o adapta măreţului edificiu. Căci ţelul oricărei autentice iniţieri este reforma intelectuala şi morala a indivizilor.

Acelaşi obiectiv, deşi învăluit în simboluri diferite, se regăseşte la hermetişti. care învăţau prin alegorii cum să preschimbe plumbul in aur şi la rosacrucieni care, în veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea, vedeau in Hristos, rege mistic, pe omul regenerat, mort pentru pati­mile sale spre a renaşte în puritatea luminii.

Fără îndoiala că acest creştinism iniţiatic nu este accesibil majorităţii credincioşilor. Tot astfel, masoneria se ridică şi decade în ochii lumii după cât de autentică este iniţierea dobândita de adepţii sai. Este imperios deci pentru masoni să aibă o instruire cât mai comleta cu putinţa şi, ferm hotărâţi să scape de prejudecăţi şi ilu­zii, sa contribuie lucid la emanciparea persoanei şi a comunităţilor prin cultivarea calităţilor minţii şi ale inimii.

Transmiterea valorilor masonice

Instituţiile originare evocate s-au transformat, după împrejurările istorice, în asociaţii politice, religioase ori sociale cu o mare varietate de forme. Din simpla observare a modului în care este încă dramatizat ceremonialul la populaţiile primitive rezulta şase grupe de in­stituţii cu radacini în cele mai vechi tradiţii.

O prima categorie o constituie societăţile secrete polilico-magice formate din vrăjitori, prezicători şi vraci mai mult sau mai puţin oneşti. Culte proscrise din considerente de moralitate continua uneori să existe clandestin, perpetuând manifestări precum sabatul în Evul Mediu. Câteodată, astfel de organizaţii nu sunt lipsite de solemnitate cel puţin in privinţa probelor la care sunt supuşi cei accep­taţi în rândurile lor (la pieile roşii se practica adevărate iniţieri).1

A doua categorie o formează ceremoniile de clan asociate cultu­lui căminului şi al strămoşilor. Aceasta este sursa celor mai multe dintre sărbătorile oficiale şi a religiilor de stat. Ceremonii de acest fel erau atât de importante în Antichitate încât Fabius, in plina cam­panie împotriva lui Hannibal, n-a ezitat sa-şi părăsească postul de comanda din armata pentru a aduce jertfa, la momentul şi în locul prescris de tradiţiile gintei fabiene al cărei şef era.

In cea de-a treia categorie se încadrează toate frăţiile religioase care includ un stadiu de noviciat în pregătirea pentru o viaţa spi­rituala inaccesibilă celor mai mulţi dintre muritori. Scopul acestor instituţii, fie ele creştine, budiste ori musulmane, era perfecţionarea morală; ele au comis insa eroarea de-a se situa în afara fluxului vieţii normale; astfel, opera lor rămâne sterila sau cel puţin dispro­porţionata in raport cu efortul făcut si cu sacrificiile consimţite de către adepţi.

A patra categorie o reprezintă misterele Antichităţii al căror obi­ectiv esenţial era căutarea de adevăruri ascunse. Sub pecetea tainei, adepţii lor erau instruiţi sa păstreze pentru sine noţiuni a căror largă răspândire ar fi putui fi periculoasă.

Din cea de-a cincea categorie fac parte frăţiile de jurământ alcătu­ite din bărbaţi având aceeaşi meserie. Arhitectura a dat ocazia forma­rii primelor grupări profesionale, cum ar fi colegiile de constructori ori fraţii pontifi specializaţi în imperiul roman în ridicarea de poduri. în Evul Mediu s-a generalizat organizarea meşteşugarilor şi întreaga viaţă orăşenească s-a structurat după exigenţele corporaţiilor.

Au mai ramas de menţionat asociaţiile de binefacere şi cele de întrajutorare care sunt, şi ele, foarte vechi. Incă vechii romani obiş­nuiau să cotizeze pentru a putea plăti, la înmormântare, oficierea după datini a riturilor funerare.

Francmasoneria modernă nu poate fi pusă în legătura doar cu una singura dintre aceste categorii menţionate, în speţa cu cea de a cincea, pentru ca ea a încetat sa mai fie o corporaţie de artişti constructori. Ea este sinteza unor tendinţe multiple şi elementele ei au legătură cu fie­care dintre categoriile sus-amintite.

E însă important să facem şi distincţiile necesare pentru a duce la capăt caracterizarea frăţiei masonice.

Suntem noi, masonii, vrăjitori?

Dacă ar fi sa-i credem pe adversarii noştri, suntem adepţi ai ma­giei negre, dedaţi celor mai cumplite practici: sacrilegii, asasinate prin descântece, invocaţii ale diavolului, sabaturi, orgii etc... N-a fost precupeţită la adresa noastră nici una din acuzaţiile de care putea fi în stare o imaginaţie în delir: o întreaga literatura sta mărturie în acest sens. Nici primii creştini nu au avut o reputaţie mai bună, pentru că se reuneau „pe ascuns", iar profanii ajungeau sa creadă ca tot ce se petrecea departe de indiscreţia lor era neapărat ceva rau. Daca am fi vrăjitori, chiar în sensul bun al cuvântului, ar trebui sa urmărim dezvoltarea anumitor capacităţi ale psihicului şi lojile noastre sa fie şcoli de magie practică unde, cum şi-ar fi dorit Mesmer, ar fi putut fi deprinse tehnici de magnetism ori de clarviziune după procedeele lui Cagliostro, Puysegur sau ale altor ocultişti.

In realitate, ca francmasoni, nu suntem in mod deosebit interesaţi de ocultism, dar îl putem studia, întrucât, în căutarea neobosita a ade­vărului, ne propunem sa cercetam toate domeniile posibile. Nu ne-am pretins vreodată vindecători miraculoşi, iar secretul masonic nu are nimic comun cu secretele vreunui Albert cel Mare ori cel Mic.

Nu cumva insa, influenţaţi în mod misterios de o forţa supra­naturala bine ascunsa, facem magie fără sa vrem? Cu o astfel de în­trebare ne aflăm deja pe teritoriul credinţei oarbe care exclude apelul la raţiune.

Totuşi, pentru că nu exista eroare absolută, e bine să cercetam grăuntele de adevăr care se poate ascunde chiar şi în cele mai abe­rante etichetări. Fiindcă în practicile noastre nu e încă totul foarte limpede, este posibil să ne dedam, dar fără intenţie, unor ritualuri ce pot părea suspecte. Vechii masoni nu se gândeau ca săvârşesc o lucrare magica, când, potrivit cultului lor, procedau la transmutarea pe loc a celei mai banale odăi într-un templu la propriu.

La adăpost de curiozitatea profanilor şi încredinţaţi ca între ei nu se află intruşi, adepţii Artei Regale însărcinau pe fratele expert sa traseze cu o creta sau un cărbune un dreptunghi pe mijlocul po­delei, în spaţiul astfel delimitat, devenit sacru, nu mai era îngăduit nimănui să pătrundă. Deosebit numai prin forma de faimoasele cer­curi magice, în acest patrulater rezervat, semnificaţia sacra era întă­rită cu desene simbolice. In partea de sus era trasat un mic triunghi echilateral flancat de reprezentări ale Soarelui şi ale Lunii, iar in centru, deasupra celor doua coloane marcate , J" şi „B", era desenata Steaua de Foc; uneltele specifice artei de a construi: echerul, compasul, nivela, firul cu plumb, dalta, ciocanul, mistria erau aşezate in interiorul „pătratului lung", pe locul statornicit.

In timpul acestor pregătiri, fratele maestru de ceremonii aseza pe trei dintre laturile dreptunghiului sfeşnice rezervate venerabilii lui şi celor doi supraveghetori, cu lumânări pe care le aprindea succesiv.

Numai după răspândirea creştinismului, această invocaţie a luat forma unei rugăciuni de felul celor roşiile in biserici; cum însă un ceremonial este, în întregime, nemijlocit evocator, e ceri ca, la începuturi, lucrările masonilor erau deschise printr-o evocare magică: zeul constructorilor era implorat sa se pogoare ca spirit invizibil şi sa le transmită harul său. In acele momente, masonii trebuie să şi-i fi închipuit pe Marele Arhitect al Universului ca fiind efectiv prezent in mijlocul lor.

Dacă astfel de ritualuri erau săvârşite cu toata convingerea, atunci mica loja improvizata într-o odaie oarecare dobândea o valoare iniţiatică de care nu mai beneficiază astăzi localurile noastre masonice luxos construite, decorate după exigenţele celui mai savant simbolism, însă reci, moarte, fără suflet.

Magia n-ar trebui deci să fie complet neglijata, atâta vreme cât înseamnă altceva decât acea fascinaţie produsă de trucurile scamatorilor şi ale hipnotizatorilor. Şorţul masonic nu are vocaţia sacului cu surprize. Misterele noastre au în vedere Marea Operă, vraja superioară a căutării Cuvântului Pierdut, străina faimei deşarte.

Sa mai adăugăm ca Sabia, inutila constructorilor, este o armă magica temuta de fantome: cum arata Homer în Odiseea şi umbra prezicătorului Tiresias i s-a supus.

De vom stăpâni aceasta arma, spectrul calomniei nu va bântui printre noi.

Ceremoniile masonice

Când nu ne acuza de cele mai crunte blestemăţii, publicul se amuza sa ne considere copii mari care se travestesc pentru a juca comedii rituale. „Francmasonii îşi bat joc de popi, dar se dedau la mascarade încât şi mai ridicole": cam aşa ar suna sentinţa dată de unele aşa-zise minţi luminate.

Orice critica făcuta cu buna-credinţa merita luată in seama. în Cazul de mai sus, ea este într-atât de serioasă, încât unii francmasoni chiar s-au lăsat influenţaţi. Ruşinaţi de un ceremonial care a ajuns să li se para searbăd, aceşti fraţi n-au ezitat sa rupă cu tradiţiile a căror vechime nu li se mai părea un motiv suficient pentru a le respecta. De aici s-a stârnit o întreaga mişcare împotriva simbolurilor tradiţio­nale care dorea, chipurile, să modernizeze raţional francmasoneria. Pentru tradiţionalişti, acest soi de reformatori a fost întruparea calfelor înrăite care, din ignoranţa, au lovit chiar în maestrul lor Hiram. Acum este sigur că reformatorii nu urmăreau decât transfor­marea francmasoneriei într-o cumsecade societate profana de tipul al şaselea din mai sus amintita clasificare. Adepţii tradiţiei au făcut insa un joc inspirat demostrând că farâ simboluri nu mai exista nici iniţiere, nici francmasonerie.

Dar sa părăsim acest subiect. E mai bine să ne dezinteresam de lucruri care, începând sa decadă, devin tot ce poate fi mai rău. Op­timi corruptio pessima. Evident ca întreaga învăţătură a masoneriei nu poate fi decât simbolică; însă, dacă simbolurile nu ne transmit ni­mic, daca, obligându-ne să le cercetam semnificaţia, nu ne pun pe calea misterelor esenţiale ale gândirii omeneşti, atunci ar fi grotesc sa ne prefacem. Ce poate fi pe lume mai jalnic decât masonul care, după ce n-a înţeles nimic din probele iniţiatice la care s-a supus de bunăvoie, continua sa-şi atârne insigne convins ca a luat adevărata lumina din cine ştie ce scăpărare (în original „foc de licopod" — n.tr.) şi ca este un impecabil iniţiat doar pentru ca poate recita cate­hismul şi fiindcă a plătit cotizaţia la timp.

Nu vom continua pe acest ton, căci tot omul sincer are dreptul la respect, cu atât mai mult masonul animat de sentimente generoase. Ce importanţa are, Ia urma urmei, ca nu s-a priceput sa-şi evalueze corect chemarea(vocatia), câta vreme gâseşte in inima sa imboldul sincer de-a se comporta masonic?

Sa judecam cu prudenţa formele tradiţionale. Câta vreme nu le-am dibuit înţelesul, e mai bine sa le respectam luându-le în se­rios căci, oricât ar fi de ascuţita, o minte prea grăbita sa le defăi­meze pierde şansa adevăratei înţelepciuni.

Ceea ce n-am putut cunoaşte cândva ne Iasă profund neîmpă­caţi. Dar, în faţa unei enigme care îşi aşteaptă dezlegarea, revolta nu este o soluţie. Mai bine sâ cercetam, sa ne străduim sa înţele­gem, sâ ne punem mintea la încercare. La ucenic, nerăbdarea poate fi de înţeles, insa maestrul nu-şi va îngădui sa se pronunţe decât în deplina cunoştinţa de cauza.

La urma urmelor, aşa plina de eresuri şi de mistere, nu este, oare, francmasoneria o biserica printre celelalte? Nu numai ca nu seamănă cu nici o biserica, dar este, mai curând, total diferita de acestea. De­osebirea esenţiala consta în rolul pe care francmasoneria îl incredinteaza omului; ea nu se lauda ca ar fi singura deţinătoare a unui adevar încredinţat omului de către divinitatea însăşi, ci îşi îndeamnă adepţii sâ caute ei înşişi adevărul, sa se orienteze astfel în deplina libertate câtre lumina spirituala la care aspira orice fiinţa inteligenta.

Este de la sine înţeles ca masoneria nu se va pune niciodaia in serviciul unei cârmuiri, oricare ar fi aceea. O organizaţie masonica ajunsă instrument al puterii, mai ales daca i se pune deliberat la dispoziţie, nu mai are dreptul la titlul de liberă masonerie.

Monahismul

A proteja o femeie, a o face mamă şi a o ajuta sa-şi crească copiii a fost dintotdeauna cea mai nobilă misiune a bărbatului. A i se sustrage cu buna .ştiinţă, fără un motiv întemeiat este o laşitate, pentru a nu spune ca este un sacrilegiu faţă de natura şi de specia umana.

Celibatul nu este însă de condamnat atunci când, impus de împrejurări şi nu înadins căutat, este îndurat ca o nenorocire fatala. Asociaţiile de celibatari nu au deci, în principiu, nimic condamnabil daca nu au aroganţa sa pretindă ca alegerea lor este cea mai buna. Oricare i-ar fi religia, credinciosul face o greşeala strigătoare la cer când, sub pretextul ca se sfinţeşte, fuge în mod deliberat de înda­torirea şi responsabilitatea de a procrea. Ar trebui reconsiderata vârsta de la care omul se poate consacra în totalitate lui Dumnezeu.

Rămânând cu realism laici. Francmasonii consideră Natura ca pe o mama şi îi arată ascultare. Ei n-au teamă că se vor molipsi de co­rupţia lumii, nu fug de ea pentru a-şi păstra intactă curăţenia morala. Ii împărtăşesc toate suferinţele concetăţenilor, oferindu-le exemplul lor personal ca sprijin şi impuls al schimbării. O astfel de misiune n-ar putea fi dusă la bun sfârşit fură aportul viguros al energiei su­fleteşti, în plina lupta, francmasonii ştiu sa găsească în inimă forţa morala necesara şi de aceea tăria lor nu se dezminte niciodată. Loja lor este o oaza de calm şi seninătate unde nu răzbate tumultul din afară. Acolo fraţii îşi împletesc aspiraţiile generoase cu voinţa lor neclintită de a realiza cel mai mare bine pentru cel mai mare număr posibil de fiinţe umane. Loja devine astfel un focar de ideal şi de binefacere din care adeptul se reîncarca mereu: aici se află marele secret al puterii masoneriei de a regenera.

Din aceasta perspectivă, loja masonica se aseamănă cel mai bine cu o mănăstire. Cu deosebirea ca spiritul care-i anima pe mo­nahi lasă neroditoare strădania lor. La ce le-au folosit mijloacele, vadit mai numeroase decât au avut francmasonii? Preocupaţi numai de propria mântuire şi de prosperitatea ordinului lor, călugării nu

stiu sa se dedice Marii Opere a desăvârşirii creaţiei lumii în felul dezinteresat al artiştilor. Din egoism mărunt, s-au lacomit sa-şi pună deoparte bucata lor de cer, aşa că nu s-au dăruit cu totul realizării planului Marelui Arhitect al Universului. Mai multă credinţă auten­tic religioasa este in inima masonului considerat ateu decât in creierul ascetului istovit în speculaţii despre viaţa viitoare.

Este adevârat că a fost o vreme în care mănăstirile au adus şi ele Servicii societăţii. Când torţa civilizaţiei greco-romane ameninţa sa se stingă, manuscrisele anticilor au fost salvate de la distrugere de calugari cărturari. Benedictinii au putut sa pregătească astfel Re­naşterea. Mari constructori, ei au contribuit substanţial la instruirea tehnică şi la transmiterea simbolurilor tradiţionale în bresle, din care au provenit apoi organizaţiile medievale de masoni.

Sâ mai adăugam ceva despre călugării care au locuit cândva în imobilul ocupat astăzi de Marea Loja a Franţei, în strada Puteaux nr. 8 din Paris. Erau franciscani dedicaţi slujirii Sf. Anton din Padova, renumit pentru harul său de a face posibilă regăsirea obiectelor pierdute. Aceşti cuvioşi au avut ingenioasa idee sâ instaleze în fie­care biserica câte o culie de scrisori şi câte un săculeţ (fr. tronc — n.tr.), solicitând enoriaşilor sa depună cereri scrise pentru a putea benefi­cia de favorurile sfântului precum şi ofrande destinate operelor de caritate. Centralizate în strada Puteaux, cererile erau citite în pu­blic săptămânal astfel încât credincioşii sa cunoască solicitările de recuperare şi să se intrajutoreze în acest scop. La început, călugării au avut ca beneficii mai mult propriile rugăciuni: în liniştea nopţii, ei se reuneau într-un paraclis pentru a implora pe Sf. Anton sa le ajute clientela.

Pentru ca puneau râvnă, se va fi produs Dumnezeu ştie ce telepatie. Se întâmpla mereu ca obiectele pierdute să fie regăsite, dacă nu în totalitate, măcar îndeajuns de multe pentru a face să crească daniile din care, cu încetul, au fost placaţi cu marmură toţi pereţii sanctuarului Sf. Anton. în Parisul atât de sceptic de la sfârşitul vea­cului al XIX-lea. industria religioasă a franciscanilor mergea din plin: au câştigat destul încât să-şi permită construcţia unui imobil şi să hrănească zilnic cu pâinea Sf. Anton, pe cheltuiala lor, un mare număr de săraci.

Ce ne arata astfel de fapte? în primul rând ca Arta Sacerdotala, pricepută să profite de credinţe şi de anumite influenţe psihice încă greu de definit, continua să fie practicata cu toata virtuozitatea. Apoi, ca nu e totul foarte clar: succesul iniţiativei franciscanilor atrage atenţia asupra puterii de înrâurire a psihicului colectiv pe care iniţiaţii ar trebui s-o trateze cu toată seriozitatea.