PIATRA

În toate civilizaţiile vechi, piatra este un simbol al permanenţei, al stabilităţii şi al durabilităţii; templele lumii antice, obiectele rituale, stelele funerare şi obeliscurile sînt din piatră. Templul nu era accesibil profanului, sau celui care schimba în profan tot ceea ce atingea. În Egiptul antic piatra primordială era suportul simbolic al întregii construcţii: “În fundaţii sînt aşezate simboluri precum echerul, nivela sau pietrele preţioase. Aceste simboluri nu sînt destinate văzului oamenilor, ci asigură stabilitatea spirituală a edificiului care se bizuie în întregime pe funcţii creatoare.
Cum să nu evoci piatra sacră de la Heliopolis în formă triunghiulară, unde se aşeza pasărea Phoenix? Această piatră sacră era o rază de lumină corporizată şi, în modul acesta apărea etern oamenilor. Această piatră de fundaţie amintea deopotrivă prima dimineaţă a creaţiei şi simboliza raza de lumină pe care regele urca pînă la cer”, scria cunoscutul egiptolog francez Christian Jacq.
Imensul şantier al catedralelor care a acoperit cu o mantie albă Europa apuseană începînd cu veacul al XI-lea a lăsat în urma sa construcţii monumentale – gloria goticului, dar în acelaşi timp ne apropie de lumea constructorilor medievali, o lume în care constructorul era un creator, acţiunea sa asupra materiei fiind însoţită de o iniţiere spirituală: între artă şi meserie, între lucrător şi artizan nu era nu era nici o deosebire; lojile medievale erau deopotrivă lucuri de muncă şi de reflecţie, şantierele monumentale dezvoltînd şi o învăţătură spirituală de o mare bogăţie, care face din mîna artizanului “egala şi rivala gîndirii” (Paul Valery).
Este bine ştiut că înălţarea catedralelor o datorăm conlucrării diverselor confrerii de meşteşugari, numai că informaţiile asupra acestor confrerii sînt extrem de puţine. Piatra este unul dintre materialele simbolice capitale ale companionajului; simbolismul pietrei în companionaj este dificil de definit, pentru că ritualurile tăietorilor în piatră nu au fost niciodată divulgate, dar şi pentru că un simbolism apropiat l-au dezvoltat lojile masonice, ceea ce a incitat la asimilări facile, forţate şi hazardante. Piatra este fundament al relaţiei între om şi cer, este simbol al actului sacru fondator, semnificaţie pe care o regăsim în simbolistica pietrei brute sau a pietrei divine căzute din cer. Daniel Beresniak ne tălmăceşte într-un stil metaforic povestea pietrei din capul unghiului, despre care aminteştePsalmul 117,22: “Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului”. Celui care bate la poarta excelenţilor constructori i se cere o probă a calificării sale. Atunci, el prezintă cu umilinţă “opera” sa ofiţerilor gardieni. Această operă este o piatră tăiată, imagine a lui însuşi, proiecţie minerală a entităţii sale nevăzute, cucerită şi percepută în geometrie. Gardienii examinează această piatră, o întorc pe toate feţele, o judecă după normele cunoaşterii ai căror depozitari sînt şi apoi o aruncă. Piatra nu este conformă. Ea nu-şi are locul în edificiul în construcţie. Ea este de aruncat ca rebut. Cu capul plecat, ruşinat, autorul acestei pietre ratate nu opune decît tăcerea sarcasmelor dispreţuitoare şi criticilor emise cu emfază. El a perturbat reuniunea arhitecţilor.
Dar în momentul în care trebuie să părăsească şantierul este anunţată sosirea Maestrului Arhitect, autor al planului general al edificiului. Nu mai este vreme pentru a deschide poarta pentru a alunga intrusul, căci acesta ar putea să se întîlnească faţă în faţă cu Maestrul Arhitect. Acesta anunţă că edificiul este aproape gata şi întreabă dacă cheia de boltă a fost tăiată. Apoi, după un moment de tăcere stînjenitoare a adunării, maestrul anunţă că această piatră există şi îi îndeamnă pe lucrători să o caute. Toţi caută şi nu găsesc. Atunci, Maestrul Arhitect se îndreaptă către rebuturi, acolo unde încă nimeni nu căutase. El descoperă cheia de boltă în grămada de pietre aruncate. El o examinează şi o găseşte perfectă. Această piatră, spune el, este cea care va încheia în mod fericit edificiul. Cum a fost posibil ca ea să fie aruncată? Constructorii au pierdut din vedere sensul şi finalitatea muncii lor. Ei s-au instalat în obişnuinţele lor. Repetiţia gesturilor lor i-a slăbit mental: ei au confundat scopul şi mijloacele, au uitat esenţialul, au instituit ca norme absolute normele relative ale fazelor tranzitorii.

Maestrul Arhitect cere să-i fie prezentat autorul pietrei îndelung aşteptate. Gardienii îl aduc respectuos pe cel pe care îl condamnaseră. Maestrul Arhitect îl îmbrăţişează, îi înmînează ciocanul, semn al autorităţii, şi i se adresează: “Tu vei prezida faza cea mai delicată a construcţiei. Tu singur eşti calificat pentru a face aceasta, pentru că eşti autorul pietrei unice, cea a unghiului. Opera ta este cea prin care sfidarea pe care am lansat-o legilor gravitaţiei este victorioasă. Tu singur, aici, eşti demn de titlul pe care îl port. Cînd tu vei fi plasat piatra ta, tu vei concepe planul aunui alt edificiu, mai frumos, mai puternic şi mai încăpător decît acesta”.

Lucrul asupra pietrei este dublat de un act mental, de o putere spirituală. Depăşind strictul cadru practic sau profesional, operaţiile de tăiere şi şlefuire a pietrei se sublimează, şi perfecta stăpînire a manualităţii conduce la o disciplină interioară; tăietorii în piatră au înscris ecoul Cuvîntului Pierdut în tăcerea seculară a pietrei pe care o ascultă cei predestinaţi. Este ceea ce spunea şi profetul Isaia: “Pus-am în Sion o piatră, o piatră de încercare, piatra din capul unghiului, de mare preţ, bine pusă în temelie; cel care se va bizui pe ea nu se va clătina! Şi voi face judecata dreptar şi dreptatea cumpănă”.

Interpretarea reală a pietrei unghiulare ca piatră a vîrfului era foarte cunoscută în Evul Mediu, iar o ilustraţie din Speculum Humanae Salvationis înfăţişează doi zidari,fiecare ţinînd în mînă cîte o mistrie, iar cu cealaltă mînă susţin o piatră pe care se pregătesc să o pună în vîrful unui edificiu. Simbolismul constructorilor medievali se sprijină pe tradiţia iudeo-creştină şi este legat de construirea Templului lui Solomon. Pentru companioni sau maeştrii zidari, piatra asupra căreia lucrează manual şi spiritual simbolizează atît “piatra unghiulară a Templului imaterial înălţat Filosofiei”, cît şi “emblema sufletului aspirînd să se înalţe către sursa sa”. În opinia lui Jean-Pierre Laurant, munca transformă piatra brută într-o formă elaborată, abstractă care asociază pătratul şi triunghiul echilateral: “Ca figură a stabilităţii perfecte în universul creat, pătratul se raportează la numărul 4 al fiecăreia din laturile sale şi la multiplii săi, iar triunghiul la numărul 3 al activităţii creatoare; asocierea lor rezumă cele şapte zile ale creaţiei lumii şi consacră construcţia edificiului. Suprafaţa pătratului, 4×4=16, adăugată lui 10 al tetraktisului dă 26, adică suma literelor tetragramei divine în ebraică. Unitatea simbolizată de vîrful triunghiului este retrimisă din ceruri pe pămînt prin firul de plumb care marchează punctul central în jurul căruia se articulează planul universului creat”.

Atît cît de mult putem coborî în timp constatăm venerarea pietrei. Piatra devine un simbol, imagine a pămîntului, reprezentat sub forma unui pătrat, care are ca valoare cifra patru; cerul, care este domul, cupola, bolta are ca ca simbol cifra trei. Pătratul se leagă de cerc pentru a arăta că totul aparţine Întregului. Ritualurile tăietorilor în piatră, fericită îmbinare a manualităţii şi spiritualităţii, descoperă valoarea iniţiatică absolută, transmisă cu rigoare. Piatra, înainte de a se integra în fastuoasele edificii gotice, închide în ea însăşi multe secrete şi bogăţii. Această rădăcină a umanităţii este puterea centrală, ea triumfă peste toate ca într-o operaţie alchimică. Fruct al uniunii cerului şi a pămîntului, piatra reprezintă viaţa şi sacrul, o realitate absolută care face să vibreze sanctuarele noastre cele mai hermetice.